10 sept. 2013

La mare, cu soare, pe vapoare, dezamagiti si rataciti

Cum spuneam, am ajuns la mare, iubita mea mare. Am savurat valurile, mirosul, apa sărată, pietrişul ce fugea de sub picoare, plajele stâncoase şi pădurile de pini din jur. Am respirat adânc, ne-am odihnit, nici măcar nu am scos aparatul din geantă. Am vrut să simt, să încadrez fiecare moment în inimă şi nu să mă concetrez pe a face poze, poate cunoaşteţi senzaţia. Am înotat în apa adâncă, în care nu am ajuns cu picioarele până jos, am luptat cu panica de a nu avea nisipul sub picoare în cazul când obosesc sau îmi intră apă pe nas. Da recunosc, nu prea ştiu să înot, dar de asta tot nu mă las, iar marea e minunata exact de aceea, pentru că te ajută şi dacă nu eşti prea priceput. Acum e ciudat, că nici să zic că nu ştiu înota nu e tocmai corect, că de scufundat nu ma scufund chiar ca un bolovan, ştiu să mă ţin la suprafaţă şi să înaintez cumva, dar aşa mai freestyle, necoordonat corespunzător şi de aceea şi obosesc destul de repede, aşa că totuşi nu pot zice nici că aş şti înota. Dar oricât de neîndemânatică aş părea, şi oricât de repede aş obosi eu tot iubesc să mă bălăcesc în mare şi nu să stau la pârjolit pe mal.



Am hotărât să aşteptăm câteva zile să ne revenim de pe drum, să ne bucurăm de plajă şi abia apoi am vrut să facem o excursie cu vaporul in golful Kotor (Boka Kotorska). Ghinionul a fost însă că, exact în ziua programată excursiei pe mare, am avut parte de cea mai înnorată zi din tot concediul. Ne-am trezit aşadar de dimineaţă şi am tot sperat la soare şi apă albastră. Ne-am îmbarcat pe la vreo 11.00 pe vapor iar cerul era tot gri şi supărat. Marius mă tot încuraja că vremea se va îndrepta, dar cerul mohorât îmi tăia pofta de toate.
In timp ce apa părea la fel de mohorâtă ca cerul, moralul meu scădea cu fiecare clipă. Pozele parcă ieşeau palide, pescăruşii nu stăteau la poze, şi dorul de mare albastră ca în Grecia îmi inunda sufletul cu durere. În timpul ăsta se anunţa că din cauza vremii rele se renunţă la excursia în Peştera albastră, excursia cea mai aşteptată de mine din tot traseul. Câtă furie şi supărare mi-a umplut sufletul în momentul acela, dar mai ales dezamăgire. După doi ani, în care am aşteptat să revăd o mare albastră, cristalină, cu nuanţe de turcoaz în locurile în care a scobit peşteri în roca calcaroasă, mă aleg cu o plimbare tristă pe o apă mohorâtă prin porturi, şantiere navale şi pe maluri cu epave, dar din astea de abia abandonate şi nici măcar ruginite suficient pentru a arăta bine. De dezamăgire au început să îmi curgă lacrimile, pe care am încercat să le ascund în spatele vizorului de la apratul foto, căci nu am vrut să îi stric şi lui Marius dispoziţia, dar cred că nu prea am reuşit să mă ascund suficient de bine, căci el tot încerca să mă înveselească fără succes.

M-am străduit să fac ce e mai bun din ziua parcă pierdută. M-am chinuit să fac poze, dar parca îmi lipsea entuziasmul, nimic din ce vedeam nu mă inspira suficent, şi toate încurajările lui Marius erau în van.

Dupa ore nesfarşit de lungi ne-am apropiat în sfârşit de Kotor, oraş care promitea ruine de cetate minunate urcate până în vârful muntelui. Inima mi s-a trezit ca mângâiată de o rază de soare. Nerăbdarea de a cerceta ruinele cu tur ghidat şi curiozitatea de a afla câte ceva din istoria oraşului ne-a facut să urmăm ghidul cu entuziasm şi mare atenţie pentru a nu ne pierde în masele de turişti debarcaţi de pe vapor.

Am urcat într-un autocar şi am pornit la drum, eram convinsă că ne urcă astfel la cetate. După ceva timp ne numară ghizii şi anunţă că ceva nu iese bine, că sunt 2 persoane în plus. Ne mirăm, ne uităm unii la alţii, tot insistă doamna dacă toata lumea era cu ea de la început, şi ii spun că nu, noi am fost instruiţi de ghida noastră iniţială sa o urmăm pe ea de la ultima oprire. Cam nelămurită ne zice că aşa ceva nu se face, dar că acum putem merge cu ea fara probleme, dar că trebuia să fie şi ea anunţată. Ok, deci fără probleme. Mai mergem un pic şi îmi dau seama că totuşi noi ne îndepărtăm mult prea mult de oraş, aşa că întreb uşor confuză: noi acum urcăm cumva ocolit spre Kotor, nu ? Răspunsul: NU, mergem spre Budva. POFTIM ? Dar turul nostru ghidat ? Ah , ăla era alt grup? Am înţeles noi ceva greşit, noi nu eram cu ghidul englez, noi eram cu rusii ?! Of, futu-i ! Vrem să coborâm, ACUM! Ne-au lăsat aşadar în prima staţie de autobuz, în plin câmp, în arşiţă, căci acum a ieşit şi afurisitul ăla de soare, ce mi-a stricat toată ziua, numa aşa să ne facă în ciudă. Aşa că stăm frumos cu degetul în sus la stop, în speranţa că ajungem cât mai repede înapoi în oraş, căci eu fără să văd oraşul ăsta nu ma întorc în staţiune. Ce draci am avut, ce furioasă şi necăjită am fost. Am izbucnit în plâns, acum din tot sufletul direct in braţele lui Marius, făra forţa de a mai ascunde nimic. Am fost dezamăgită de excursia care trebuia să fie apogeul concediului şi care s-a transformat încet în coşmar turistic. Marius, cu un calm care nu ştiu de unde a avut puterea să îl păstreze m-a încurajat, şi mi-a arătat partea plină a paharului. Deşi nu ne-a luat nimeni la stop a venit într-un final un autobuz care ne-a cam înconjurat şi ăla pe unde nu aveam noi treabă, dar până la urmă am ajuns în Kotor.

Ne-am interesat de orarul autobuzelor către staţiunea noastră, şi am hotărât să îl luam pe ultimul, la 21.20, chiar şi cu riscul de a rămâne aici peste noapte, dar nici în ruptul capului nu am vrut să mai reduc din timpul şi aşa scurt care ne-a rămas pentru vizita oraşului. Am pornit deci la văzut, pozat, admirat. Am vizitat noi partea inferioară a oraşului, care era frumoasă, cu arhitectură de influenţă veneţiană, cu case de piatră şi obloane de lemn, dar ruinele alea de pe vârful muntelui ne strigau pe nume.



Am întrebat cam cât durează urcarea celor peste 1000 de scări, căci timpul nostru era limitat. 40 de minute, ne spune cel ce ne taxeaza biletul. Facem noi un calcul, şi cam la fix ne-am încadra, ca urmare începem urcuşul în forţă, şi de data asta când zic în forţă chiar nu mai e doar o metaforă. Aş avea câteva poze în care se vede epuizarea noastră fizică datorată efortului, dar nu sunt prea măgulitoare aşa că, mai bine lasă... Oricum ne-am bucurat acum că ne-am făcut încălzirea prin Durmitor, căci am reuşit performanţa să ajungem sus în 45 de minute. Niciodată până acum nu am fost aşa de aproape de timpul estimat pentru urcare. Efortul ne-a fost răsplătit de un peisaj minunat, ca pictat, un apus de soare cald, o lună plină ce ne privea deasupra cetăţii şi un oraş văzut de sus, nu doar pe timpul zilei, ci şi în splendoarea robei de lumini aprinse cu care întămpina noaptea.

 

Trebuie să precizez că nici coborârea în viteză nu e cu mult mai uşoară decât urcuşul, mai ales pe un teren accidentat la lumina amurgului. Ca urmare Marius a călcat strâmb şi era să cadă dându-mi mie emoţii că a făcut iar entorsă. Mai asta ne lipsea după o astfel de zi. Dar totul a fost în regulă, nu şi-a rupt nimic,  am ajuns amândoi întregi jos şi nici autobuzul nu l-am pierdut, gând cu care m-am împăcat de când am început urcuşul, ca să fiu sigură ca nu voi mai suferi nici o dezamăgire pe ziua de astazi.

Am ajuns la pensiune noaptea târziu, obosiţi de drum, de aventură şi peripeţii. Dar până la urmă am fost totuşi fericiţi, am reuşit să scoatem tot ce e mai bun din situaţia proastă în care ne-am aflat, şi astfel am văzut mult mai mult din oraş decât ne-ar fi arătat ghidul. Da, am plătit drumul înapoi înca odată, parţial din vina şi neatenţia noastră, parţial din proasta organizare şi explicaţiile greşite date de ghidul nostru, dar ne-am învâţat lecţiile pe ziua de azi şi ne-am culcat împăcaţi cu gândul că tot răul l-am întors spre bine doar cu gândirea pozitivă pe care a insistat Marius toata ziua.  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

AddThis