9 aug. 2016

Explorand Peloponezul - Partea V - Methoni, Pilos, Plaja Voidokilia si castelul Navarino

Am stat noi cât am stat la pârjolit şi bălăcit, dar eu aveam în plan să dăm o fugă şi prin zona asta, mai ales că prin apropiere se afla o altă plajă emblematică a Peloponezului: Plaja Voidokilia. Aşa că, după ce ne-am mai revenit puţin, am pornit din nou într-o plimbare de o zi.


Dimineaţa am început-o cu vizita castelului din Methoni. Castelul, cu pereţii de piatră pe care cresc tufe verzi prin toate crăpăturile, a fost impresionant iar lumina a fost numai bună pentru a scoate în evidenţă cerul limpede ce contrasta cu piatră nisipie a zidurilor părăsite. 


Am profitat de orele dinaintea zăpuşelii de amiază ca să fie cât de cât suportabilă excursia. Chiar şi aşa plimbarea de la cetate până la mica fortăreaţa Bourtzi nu a fost una uşoară, şi, doar gândul că ne apropiem de umbră şi de marea răcoritoare ne-a împins să înaintăm. 


Eu am fost în lumea mea aici printre ruine înconjurată de albastrul marii. 



Mica fortăreață, ce a fost folosită cândva ca şi temniţă, avea un farmec aparte fiind înconjurată în totalitate de mare şi unită cu cetatea doar de o potecă nu foarte largă. În interiorul zidurilor ei răcoroase ne-am revenit suficient încât să ne facem curajul de a porni drumul înapoi prin soare până la maşină.


Am continuat plimbarea până în Pilos unde am savurat prânzul la umbra unei terase şi am aşteptat ca soarele să mai coboare puţin iar noi să putem merge mai departe fără să facem insolaţie.


Urma să ajungem la plaja pitorească Voidokilia, lucru în teorie simplu dar în practică un pic mai complicat. După ce ne-am rătăcit puţin prin cătunul dinaintea plajei, şi era să intrăm la un resort de cinci stele, la care cred că şi dacă treceam doar de barieră ni s-ar fi golit buzunarele instant :), am găsit în final parcarea nisipoasă dinaintea plajei mult visate.    


Deşi apa era limpede şi nisipul fin, parcă tot Elafonisos a fost apogeul şi mă gândeam, uşor dezamăgită, că nu e bine să vezi plaje ca ce de pe Elafonisos, căci nu le mai admiri aşa mult pe celelalte care în mod normal le-ai fi considerat incredibil de frumoase.



Am zăbovit un pic şi ne-am delectat cu valurile agitate ale marii dar parcă de jos nu era decât o plajă banală. Aşa că, după o vreme, l-am lăsat pe Marius cu carte la pârjolit, mi-am luat aparatul şi am pornit să urc până la castelul Navarino. Nu ştiam exact cât de grea va fi urcarea şi nu aveam decât şlapi de plajă în picioare dar eram determinată să obţin o poză de neuitat cu ciuperca albastră ce o forma aici natură.

Cu documentatul detaliat al excursiilor mă pierd de obiccei undeva pe ultimele zile şi ca atare ştiam şi acum doar că se poate urca dar nu şi cât de greu va fi, sau pe unde exact e drumul. Mă orientez pe unde mai văd lume urcând şi coborând, şi mă îndrept spre castel. Urc încet pe dunele de nisip şi întâlnesc la un moment dat o familie de italieni pe care îi întreb de drum. După ce îmi zic că e urcuşul ceva mai greu dar că merită şi îmi asigura că se poate urca cu şlapi de plajă, prind avant şi sunt hotărâtă să nu mă opresc până nu ajung sus. 

Urcuşul era întradevăr destul de abrupt şi pe alocuri erau chiar scăriţe de fier înfipte în stanca pentru a facilita urcarea, dar pe cum urcam parcă tot mai frumos se vedea golful acesta în miniatură. Pe la mijlocul uracarii am dat de "Peştera lui Nestor" în care am savurat răcoarea reconfortantă înainte de a porni şi mai departe în susul dealului.

Am ajuns într-un final sus de tot şi am dat de zidurile destul de înalte ale unei fortăreţe părăsite. Aici italienii cu care am urcat mai tot drumul şi am mai schimbat câte o vorba de politeţe, m-au ajutat să mă caţăr sus pe metereze. Pe zidurile vechi şi părăsite aveam senzaţia că aş putea să îmi iau zborul, totul părea ireal de frumos, incredibil de albastru iar lumea părea un pic mai mică şi mai neimportantă decât în rest.



Am stat mult timp pe zid doar privind în jos la frumusețea ce mi se întindea sub picioare iar timpul părea să stea în loc. Cu greu m-am desprins de aici, şi doar pentru că soarele începea să coboare iar eu nu am vrut să mă trezesc că nu mai văd poteca pe care cobor, şi eram convinsă că şi Marius va începe să se îngrijoreze dacă nu voi apărea în curând. Dar şi aici aş mai fi stat măcar o ora, măcar o zi dacă nu o săptămâna, doar privind la albastrul viu ce se mişcă nedescris de fermecător de jur împrejur mult sub picioarele mele. 

Degeaba, sufletul meu e cel mai fericit când poate privi marea, mai mult nu îmi trebuie, doar să văd albastrul acela în continuă mişcare, ce nu poate fi redat în poze, mă linişteşte şi mă aduce într-o stare Zen, de împăcare cu totul şi cu toate. 


Coborârea a fost mai lentă şi mai tristă puţin, ca orice drum de întoarcere dintr-un loc nemaipomenit. Soarele îşi pierduse deja puterea şi valurile îmi mângâiau picioarele fără a mai da senzația răcoritoare de pe la mijlocul zilei.



Zilele au fost prea scurte, săptămânile prea puţine şi toată bogăția Peloponezuilui prea copleşitoare, astfel că totul a părut un vis din care ne-am trezit mult prea repede gonind pe autostradă în drum spre casă şi eu am rămas cu senzaţia aceea, ca după fiecare concediu, că aici aş mai fi zăbovit, şi cu speranţa că voi mai reveni cândva.


2 aug. 2016

Explorând Peloponezul - Partea IV - Dimitrios Shipwreck, Stavri, Diros Cave, Finikounta


Cu greu m-am desprins de plaja cu vegetaţia exotică şi apa aceea limpede ca sticla, şi, deşi eram deja pe drum mai departe, încă visam cu ochii deschişi la acel albastru cristalin din Elafonisos.


Azi aveam de parcurs cam 160 de km pe coastele Laconiei până în inima Peninsulei Mani. Drumul, deşi nu era lung, a fost din nou unul pe care l-am parcus destul de încet, când cu marea în stânga noastră, când şerpuind peste munţi, când rătăcind prin livezi de măslini sau portocali.


Peisajul s-a schimbat de atâtea ori încât am avut impresia că am străbătut mai multe ţări în câteva ore. Am avut parte de peisaje de munte, privelişti cu ţărmuri abrupte, cu pajişti şi verdeaţa luxuriantă a livezilor iar la doar câţiva kilometri totul devenea arid şi stâncos. Contrastele de genul asta au făcut din exursia asta un roadtrip de neuitat.


Bineînţeles că nu se putea fără peripeții așa că, la un momentdat, GPS-ul a dat rateuri şi ne-a băgat pe nişte poteci înguste prin mijlocul livezilor. Nu mică ne-a fost mirare când am început să vedem în stânga drumului portocalii plini cu fructe coapte. Am oprit să vedem dacă găsim vreo portocală comestibila din întâmplare. Fructele păreau să mai necestite ceva timp până să poată fi savurate, erau mai degrabă de un galben închis decât portocaliul de supermarket cu care eram obişnuiţi, dar, având în vedere că era plin de fructe căzute pe jos, eu mi-am încercat norocul şi am dat atacul la una. Era mai gustoasă decât îmi puteam imagina, aşa gălbuie şi urâţică nu promitea nimic din savoarea ce a oferit-o aşa că bucuria noasstra era pe măsură. Ne-am umplut buzunarele şi ne-am bucurat ca nişte copii ce fură cireşe, de pradă dulce care ne-a ieşit în drum.

A mai durat o vreme până am ieşit de pe drumurile astea rătăcite dintre livezi, iar cât timp le-am străbătut ne-am bucurat de priveliştea exotică cu măslinii în dreapta şi portocalii în stânga drumului.


Pe cum înaintam începeam să uit de apele Elafonisosului şi începea să crească în mine nerăbdarea de a vedea epava Dimitrios, a cărei coordonate erau următoarea destinaţie de pe traseu. 


Suntem din nou la mare, însă una mult mai tulbure şi mai supărată decât cea pe care am lăsat-o în urmă. După o baie scurtă şi răcoritoare pornesc la pas spre epavă şi mă opresc adesea pentru a face poze. Vaporul pare destul de intact din depărtare, doar culoarea şi apropierea nefirească de mal îţi dezvăluie că cineva a greşit cam tare cândva şi a lăsat astfel, în urmă, un monument demn de pozat. 


Pe cum mă apropii, văd tot mai clar semnele degradării datorate intemperiilor. Epava stă pironită în nisip foarte aproape de mal iar accesul până la tribord se face uşor, fără a avea devoie de abilităţi de înot, ci doar cu disponibilitatea de a te uda pe picioare. Bordul navei e spart pe ambele părţi dând acces apei să năvălească în interior. Lumina şi valurile nărăvaşe mi-au dat ocazia să fac poze pe săturate bucurându-mă de culoarea dată de rugina vaporuilui abandonat.


Am pierdut ceva vreme pozând epava în timp ce Marius a s-a bucurat de încă o baie lungă în mare.


Noi mergem mai departe și peisajul se schimbă din nou, devine tot mai arid şi mai sălbatic, dând senzaţia că nu se pretează deloc traiului uman. Pe ici colo se văd construcţii de piatră şi garduri joase, tot din piatră, care dau peisajului un aspect şi mai feroce. Vegetaţia se rezumă la tufe mici şi uscate şi cactuşi uriaşi ce depăşesc statura unui om. Suntem acum pe peninsula Mani, cea mai pustie şi neprimitoare din tot Peloponezul.


Continui să rămân uimită cât de mult se poate să difere peisajul aici pe o distanţă de 50 km dar nu pot să spun că mi-ar displace, chiar şi sălbăticia asta brută are un farmec aparte.


Ne-am cazat într-un sat din acesta cu clădiri de piatră, iar camera în care am dormit era decorată cu textile vechi, ţesute manual şi transimtea o atmosfera arhaică de ospitalitate neastepta într-un loc ca acesta.



Am ajuns seara prea târziu pentru a mai vedea ceva din Stavri, aşa că dimineaţa, înainte să plecăm mai departe, am făcut o plimbare scurtă, pentru poze, prin cătun.



Azi va fi ultima zi de plimbare cu maşina pentru o vreme, aşa că, am hotărât că vom face o singură oprire înainte de a ajunge în stațiunea în care vom petrece restul concediului. 


Oprirea a fost la Diros Cave, nu departe de Stavri, unde ne-am trezit plimbaţi cu barca prin nişte peşteri spectaculoase. Stalactite şi stalagmite am mai văzut, şi mi-au plăcut şi aşa, dar aici a fost cu totul altfel. Să stai pitit într-o barcă mică ce se clatină pe luciul unei ape transparente şi să te apleci la fiecare trecere dintr-o camera în alta, pentru a nu da cu capul, a făcut din explorarea peşterii o aventură unică pe care am savurat-o amândoi din plin.



Din păcate luntrasul nostru era vitezoman iar lumina slabă, aşa că pozele nu reflectă deloc frumuseţea locului şi nici nu pot reda senzaţia de aventură subterană ce a creat-o viteză noastră de plutire printre pereţii colţuroşi şi plafonul jos cu milione de ţurţuri calcaroşi.



Am ieşit din peştera răcoroasă cu zâmbete largi, de copii fericiţi şi ne-am continuat drumul spre Finikounta de-a lungul coastei. 



Peisajul se schimbă din nou, acum din arid în tot mai verde şi mediteranean ducându-mă cu gândul pe alocuri la Italia, cu chiparoşii ei emblematici.


Dar arhitectura diferă mult şi ne aminteşte unde suntem,căci satele sunt mici iar clădirile, deşi tot de piatră, diferă de cele din Italia.


Ajunşi în Finikounta am rămas cam dezamăgită de aşa numita plajă cu nisip. Acum oriunde aş fi mers după Elafonisos probabil că aş fi fost dezamăgită doar că aici în loc de nisipul fin la care visam eu, ne-am trezit cu un nisip ce putea fi numit mai degrabă pietriş fin. În apă, în zona care ne aflam noi, deşi părea că pietrişul se transformă în nisip, în realitate călcai pe o platforma de piatră, netedă ce-i drept dar şi cam alunecoasă, deci nicidecum la fel de plăcută ca nisipul.   


Zilele ce au urmat ne-am mutat la plajă mai spre centrul oraşului unde pietrişul era mai fin şi măcar în spre apă începea să apară nisipul.  Nu prea avea rost să ne gândim la alte plaje căci aici am rezervat cazarea pe următoarele cinci nopţi, deci aici ne vom relaxa după toate peripeţiile pe care le-am avut până acum. 

Timpul a trecut repede în alternarea dintre leneveală pe plajă, înotat, citit, şi plimbările de seară prin staţiune. Am visat la o excursie cu barca dar staţiunea era prea mică şi nu avea astfel de oferte. Am descoperit ulterior că dacă am fi mers să întrebăm în port probabil am fi găsit o varinata de exursie pe o barcă mai mică, dar cum nu am văzut reclame pe centru nu ne-am gândit că ar fi şi variante mai underground, aşa că iar am rămas cu dorul unei excursii pe albastrul de care m-am îndrăgostit în Zakynthos.


29 iul. 2016

Explorând Peloponezul - Partea III - Monemvasia, Portul Gerakas, Elafonisos

În Monemvasia am ajuns seara destul de târziu, dar parcă nu am vrut să ratez ocazia de a vedea "Oraşul Ascuns" cu felinarele aprinse, aşa că, deşi obosiți, tot ne-am pornit la o plimbare nocturnă pe străduţele înguste din piatră bătrână.



Pentru piatra asta şlefuită, călcată în picioare de sute de mii de oameni secole de-a rândul, am o slăbiciune de nedescris. Orăşelele astea cu străzi înguste şi miros de mare în noapte îmi fac mereu inima să bată un pic mai tare.





Am vizitat oraşul şi a două zi de dimineaţă, pe lumină, şi tot fermecător mi s-a părut. Ne-am plimbat, am cercetat toate colţişoarele, am pozat fiecare unghi şi am savurat câteva (că nu m-am putut opri la unul) fresh-uri de portocale, dulci şi aromate, proaspăt stoarse, din portocale crescute în zonă.




De aici am pornit un pic pe drum înapoi până în portul Gerakas, pe care ni l-a recomandat gazda pensiunii la care eram cazaţi. Portul se află în singurul "fiord" din sudul Europei, după spusele ei, şi merită vizitat şi savurat un peste la micile restaurante. Portul era pitoresc, cu şoseaua la nivelul mării, la propriu, căci la un vânt mai puternic am impresia că nu ai putea să mai ajungi cu maşină până în port, sau cel puţin aşa dădea impresia drumuleţul acela îngust şi mult prea aproape de mare pentru gustul meu. Nouă foame nu ne-a fost la ora aceea din zi aşa că am făcut doar câteva poze şi ne-am continuat drumul spre un alt apogeu al excursiei Elafonisos.



Drumul până pe insulă nu trebuia să fie lung, ceva sub 50 km din Monemvasia, dar de ce nu am luat in calcul e că trebuia să traversăm nişte munţi. Şi ca să urci şi să coborî un munte pe o distanţă de nici 20 de kilometri, păi ar cam trebui să te aştepţi la serpentine serioase. Ceea ce noi nu aşteptam ne-a lovit din plin şi ne-a speriat când ne-am trezit că nu putem circula decât cu viteza întâi şi doi, şi chiar şi aşa în unele curbe ne scârţăiau roţile mai ceva că ălora la formula unu, repet în viteză întâi! Drumul ăsta scurt a fost mai epuizant decât ne aşteptam şi am rasuflat uşuraţi când am ajuns să urcăm maşină pe ferry şi să savurăm turcuazul cristalin al marii în colţul ăsta uitat de lume.


Insula asta era să o ratez cumva, până ce, căutând plajele cele mai frumoase ale Pelopoznezului am dat în repetate rânduri de aceleaşi laude aduse insulei mititele. Era doar la o aruncătură de bat de malul pe care ne aflăm şi se vedea destul de clară în depărtare. Între noi se află doar o limba de apă de un turcoaz intens şi o bucată de un albastru mai întunecat. Tot drumul cu vaporul nu a durat nici măcar destul încât să mă satur de pozat că ne-am şi trezit pe insula. Ne-am îndreptat spre campingul de care citiseam că e aproape de plajă magnifică în formă de clepsidră ce m-a cucerit la prima vedere. La camping ni s-a oferit să alegem din vreo trei locuri în care să ne punem cortul, dar nici unul nu prea ne-a încântat. Primul loc era situat între clădirea recepţiei şi băi, fără farmec, între betoane, şi alte locuri de cort direct lângă. Apoi ne-au arătat un locşor cât pentru un cort mic în care, dacă stăteai în picioare riscai să dai cu capul de o ditamai creanga ciuntită deasupra locului, aici cortul nostru canadian, în care stai în picioare lejer sigur nu încăpea. Iar locul trei oferit era în zona supermarketului unde ni s-a spus că va fi gălăgie către dimineaţă, ceea ce sună şi mai puţin tentant. Ne instalăm cortul în primul loc şi ne consolăm că stăm doar două nopţi aici, aşa că nu contează că locul nu e cel mai grozav. Montăm totul în grabă pentru a ajunge cât mai repede la plajă.








Deşi nu am stat decât două nopţi aici, parcă totuşi păreau cu mult mai multe zile decât au fost de fapt. Aici timpul s-a scurs încet de tot, dar nu într-un mod neplăcut cum se întâmplă de obicei când aştepţi, ci într-un fel de moleşeală plăcută şi relaxantă. Marius a petrecut toată ziua următoare citind şi înotând, iar eu am profitat de timp, ca pe lângă blocioritul prin apă, să mai exploarez delușorul ce forma peninsula mică din capătul plajei. Am făcut poze, am cules crengi de cimbru sălbatic, spălate şi decolorate de soare, am savurat peisajul ce mi se întindea sub ochi mult mai frumos de la înălţime. M-am simţit şi aici cât se paote de în largul meu şi nu am putut să nu mă mir în continuu cât de limpede poate să fie apa marii în unele colţuri de lume. Plaja asta a trecut direct pe locul întâi dintre plajele văzute de mine până acum şi va păstra un loc important în inima mea, căci am găsit aici o linişte şi o sălbăticie pe care o caut în multe locuri şi nu o găsesc decât rar.



După ce a apus soarele nu mai eram decât noi pe plajă savurând o conservă dusă de acasă, iar în depărtare printre stânci se mai vedea lumina unui telefon mobil. În rest amurgul contura romantic yachturile din golfuleţ şi aerul mirosea a sare şi a noapte de vară. Am simţit că aş putea trăi o viaţă aici şi tot nu m-aş satură de locul ăsta.


Ziua ce a urmat am mai făcut o baie lungă în apa cristalină iar spre amiază am părăsit şi locul acesta, cu inima-mi ținându-se cu dinţii de mal. Of Doamne! dar greu e câteodată să mergi mai departe.



AddThis